Andreea Maftei

Om al scrisului –
pe drumul întortocheat
gânduri zburând
(I.C.)

Haibun (scriere haikai) este un termen japonez menționat pentru prima dată de poetul M. Basho, în 1690, definind o nouă formă literară ce îmbina prosimetric proza de tip jurnal, autobiografie, eseu, jurnal de călătorie, povestire, poem în proză, cu haikuul. După 1900, este cunoscut scurt ca proză poetică confesivă, îmbinarea a două poeme: poemul în proză și poezia (haiku). Un exemplu clasic de haibun este Calea îngustă către țările din Nord (sau către interior) a lui M. Basho. Scopul lui era de a descrie acele locuri ca experiențe de călătorie în care nota, ca pagini de jurnal, ceea ce contemplase, deci trăiri subiective și transcrise obiectiv, imagistic (haikai), la persoana I. Principalul scop al descrierilor era de a trezi sentimente puternice, de aceea echilibrul legăturilor formale (proză și poezie) era unul esențial. Proza haijinului este una ritmică, alternând hokku ca meditație față de vestigiile și spațiile trecutului. Haibunul a continuat să fie scris si de poeți japonezi precum Y. Buson, K. Issa, M. Shiki, în forma descrierilor unui loc, a unui obiect, a unei persoane sau rememorări ale trecutului istoric ori scurte povestiri din viața scriitorului. Genul a traversat și spre occident, fiind întâi tradus din japoneză, apoi preluat ca structură literară. El a ajuns, evident, și pe meleaguri românești, remarcându-se prin caracteristicile și sensibilitățile poetice autohtone (admit și punctuația românească care dă un sens mai potrivit), mai ales că românul a fost și este un povestitor de excepție, cu suflet de poet.
Un jurnal al vieții, implicând autenticul, elegia sentimentală, sinceritatea și curajul de a te destăinui, în forma specială a haibunului, ne oferă, prin acest volum de evocări autobiografice încărcate de lirism, scriitorul Ion Cuzuioc. Povestea biblică de la începutul povestirilor amintește de M. Sadoveanu și al lui Baltagul, creându-se efectul de relatare în care tâlcul trebuie descoperit, limbajul fiind încărcat cu simboluri și credințe vechi, iar descoperirea în sine va deprinde cititorul cu o practică sistematică a unei lecturi lipsite de facilă înțelegere, deși aparență narațiunea pare una sinplă, dar și cu o sumă de experiențe noi pe care le va dobândi până la final. Cadrul specific acestei povestiri ca vis, cum ne anunță autorul încă din titlu, transmite și faptul că, nefiind o simplă născocire, un basm moldovenesc, sensurile evocărilor sunt cu mult mai profunde și au rădăcină în însăși identitatea culturală a poporului/satului/a regiunii descrise: Republica Moldova, Chișinău, sat Țareuca, Rezina. Concretul, așa cum este specific prozopoemului japonez, este redat prin etalarea toponimele moldovenești; ele fac trimitere la un contur precis pe harta povestirilor autobiografice.
Un sentimentalist elegiac, poet din naștere, Ion Cuzuioc evocă în fraze ample și pline de umor, cu nostalgice, dar în seninătatea vârstei, o viață de om cu bune și cu rele, căci vezi, spune el, moldovenilor le stă bine să râdă de necaz și oricum acesta (necazul) nu va surpa pământul, deși-i la tot pasul, și parcă numai pe ei, moldovenii, i-a năpăstuit pe „imașul” vieții, mereu. Oralitatea, impresia de zicere a textului, pare împrumutată de la genialul I. Creangă („apoi eu îți eram omul”), cu deosebire că, la Ion Cuzuioc, varianta stilistică este centrată pe mesaj și mai lirică, apropiată, ca registru lingvistic, de ilustrul Grigore Vieru. Evocarea îmbină armonios descrierea, dialogul și narațiunea: „Omul pe pământ – / între noapte și zi / întreaga viață … cum începuse a-mi tăia buricul, am și prins a râde // Maternitate – / drumurile omului / împânzit cu flori … – O să fie umorist, se șușoteau niște babe, văzându-mă că mă prăpădesc de râs. / – Ba doftor…”.
Mama Valentina, cu studii pedagogice, femeia de la care a învățat să iubească și să prețuiască nespus cartea, și tatăl Pavel, doctor, de la care a deprins dragul de oameni și de meserie, „ocrotitorii de la Dumnezeu”, sunt portretizați amplu, în linii îngroșate cu mândria unui fiu recunoscător, prin care naratorul își arată constant obârșia din oameni intelectuali, muncitori și credincioși. „Necazurile” lor nu au rămas decât „o amintire luminoasă și frumoasă” care l-a obligat pe „fiu” să muncească la fel ca părinții săi, cu sârguință și bucurie. Țareuca, un sat al comunismului, este văzut ca un tărâm al poveștilor cu happy-end, deși mama a fost nevoită să își piardă slujba pentru „colhoz”, apoi pentru „sovhoz”, ori să crească viermi de mătase, cum cerea Statul, iar tatăl să ducă greul de a-și întreține familia, de a munci și de a studia, în același timp. Cu toate astea, familia era fericită, iar timpul îi petrecea frumos, nici „foarte greu”, nici „foarte ușor”, ci „minunat” întru-totul: „Satul neuitat – / Făt-Frumos din poveste / la gura sobei„.
„A scrie poezie în Basarabia înseamnă a renunța la plâns”, spune Leo Butnaru, și cum să fie altfel la Ion Cuzuioc, recunoscut epigramist și umorist, dacă nu vesel, chiar și când e trist, iar ca scriitor – tot mai nostalgic, mai sentimental. Prin poezie, cuprinde esența libertății și a fericirii depline și, astfel, posibilitatea de a se destăinui generațiilor viitoare. Logosul universal, arhaic, se ramifică în povestirile cuzuiociene ca logos primar, căpătat la naștere, dar și adoptat de la Moldova-mamă. Ion Cuzuioc este și un incontestabil deținător al limbii române, având talentul de a o mânui artistic, arătându-se demn de ea. Ca prozator liric, acesta explorează viața cu o lupă ce augmentează până la cele mai mici detalii, dar proporțiile între realism și senzațional sunt foarte fin trasate, uneori insesizabile. Extrem de sincer cu sine, lucid, autentic și special, știe că orice poveste are un tâlc, în forma sa de adevăr, dar și literatură cât cuprinde. Într-o lume în care oamenii au simțit mai acut pumnul de fier al istoriei, scrisul le este încă un leac, iar când acesta cuprinde file de viață, pateticul este cu atât mai prezent.
Un glas de cântec se resimte în poezia sa, armonizat sub tonul evocator al melancolicului prozator. Melosul este estompat, uneori, de solemnitatea evocărilor, dar, la un loc, produc emoția mult așteptată, o emoție esențială în poezia haiku. Imaginile trimit, cum remarca haijinul C.T. Atanasiu, la o lume știută doar de cei de la țară, iar spontaneitatea redării acestora fac deliciul cititorului. Scriitorul știe cum să îl capteze pe cititor de la început, prin umorul blând și autoironie, iar când e ironic, nu face rabat de la morala severă. Ion Cuzuioc se pare că a vrut să schimbe lumea de cum a intrat în sânul ei, cu strădania sisifică a artistului, doar urcând și coborând cu aceeași bunătate, răbdare și, cel mai important, cu zâmbetul pe chip și așezat în paginile sale („Primii fulgi de nea – / porumbeii din zbor / iau micul dejun„).
Între cele două tipare, interstițiul textual produce pauza necesară creării de noi idei, aluziv. De aceea, autorul face ca naratorul să conlucreze cu eul liric în imagistica unui haibun, nu doar pentru a reține atenția cititorului, ci motivându-l, în același timp, să își creeze liber propria imagine pe fondul ideii, după propriul său suflet, impunând propria elegie sentimentală, (biografică) („Seceriș în toi – / de la un spic la altul / sărind cosașii” ).
Condensarea imaginilor unui fragment de jurnal într-un haiku, ca reluare și esențializare, nu e o muncă ușoară. Dar la Ion Cuzuioc transferul se produce aparent firesc, căci proza însăși e liric-confesivă și un produs al etapizării cronologice în care emoția crește dimpreună cu personajul-narator, de la paragraf, la paragraf și de la o etapă de viață, la alta: emoția primei zile de școală, emoția primei lecturi, a cititului acasă ori în biblioteci, emoția fiecărui spațiu natal rememorat, emoția unei tabere de vară la mare, emoția socializării cu alți copii de la care a învățat câte ceva, emoția iernilor de odinioară („Strugurii în pod – / coborând pe scară / roadele toamnei„), emoția descoperirii unei lingvistici noi, vorbite pe ascuns, cât și a „bibliotecii din pod” care „proteja” de invadatorii ruși comorile ascunse – limba cea nouă și religia, zilele de școală departe de casă, verele pline de activități instructive din Rezina, emoția unei profesii dorite, studiul („Drumul șerpuit – / cu soarele în palmă / întâlnind zorii„), peripețiile unei studenții la Chișinău (”evenimente frumoase și dureroase… pe care cu greu le-ar rezista un om de rând, fără a suporta consecințe grave. Dar am rezistat căci am iubit și iubesc acest popor.”). Nume sonore încă răsună în amintirile unui fost student la Institutul de medicină, colegi și pedagogi, unii regretați astăzi, alții, încă prieteni, de aceea sunt numite și aici, în jurnalul autobiografic haibun, deși au mai fost amintite și în alte scrieri ca Birocrații sau Lume… lume…

Amintiri de taină, de vis, dar încă vii și usturătoare, sunt mărturisirile acestea ale unui „timp trecut” în care fericirea este lucrul cel mai de preț, iar omul de astăzi, scriitorul Ion Cuzuioc, umorist – epigramist, poet, cel care pare că nu a suferit nicicând, știe mai bine ca oricine cum e cu suferința: „un om fără patrie, fără limbă și istorie, fără prieteni e un om de nimic. Omul cât trăiește trebuie să fie în lume și cu lumea. (…) // Pâine de casă – / ridurile din palme / poemul vieții”.
Se poate să observ, aici, prin tiparul evocării lirice un Demostene Botez care, în memoriile sale, descria „universul mic” al copilului atașat de mamă și care iubea animalele ca pe niște jucării vii, care iubea munca, satul natal și cartea, devenind apoi un om de cultură prolific și un scriitor recunoscut și, mai ales, poet (chiar dacă meseria a fost cu totul alta), înconjurat de vecini, de prieteni – de unii mai puțini prieteni (lucru „firesc” epocii comuniste) și remarcat la „debutul literar”:
„Dacă nu poți străbate peretele de beton al redacțiilor, e ca și cum ai sări din avion fără parașută. Dar a sări din avion fără parașută, e ca și cum ți-ai lua rămas bun de la viață. Unii văd această parașută într-un prieten bun, alții – într-o soție devotată. Eu însă o văd în toți cei care ne înconjoară, căci fiecare, în afară de rău, îți mai poate face și un bine. Închipuiți-vă dumneavoastră o viață de om fără primejdii și plină de facere de bine. Fiecare din noi ar dori să aibă o astfel de biografie. Nu-i așa? // o viață de om – / răsăritul soarelui / într-un labirint.”
Se resimte și aceeași tematică a dezrădăcinării de satul natal, mult iubit: „Unde-i satul meu de ieri?”.

Realismul evenimentelor „literare” – marcate ca botez în literatură – amintesc de oameni de litere „binevoitori” a zămisli un tânăr literat exigent și capabil să străbată drumul bolovănos spre edituri și publicații de renume: „Așa erau timpurile sovietice, așa era ideologia ei și volens nolens erai nevoit să te umilești și să te conformezi restricțiilor impuse (…) apoi cu condeiul în mână îți arăta ce e bine și ce e rău în opera ta, și dacă corespundea cerințelor zilei, adică se încadrează în ideologia noastră sovietică de pe timpuri. N-avea rost să polemizezi cu gardianul literar și-ți luai frumușel manuscrisul, îl mai revedeai un pic, mai redactai pe ici-pe colo câte un rând în plus ca din nou să te rogi să te primească același consultant literar. // Consultație – / așteptând sentința cu / ruga de acasă”.
Extraordinare aceste evocări din epoca de aur, de interes pentru istoricii literari. Scriitorii au dat piept cu timpul, un timp al frâielor strânse, și, dând dovadă de o memorie bună, au putut portretiza (de pe meleaguri diferite, dar atât de apropiate totuși), sub condeiul evocatorului liric, oameni, idei, evenimente precise. Au fost capabili să învingă timpul prin scris și, azi, să cultive în mintea noastră (blurată de informații vechi, false sau distorsionate intenționat) un „timp” istoric. Ce îl diferențiază pe scriitorul Ion Cuzuioc de alți memorialiști este o atare sensibilitate pentru unele date literare de „restriște” pentru spațiul moldovenesc, cât și delicatețea de a nu deranja absolut și cu nicio intenție pe nimeni, având însă dorința de a spune „adevărul” (sic!) ca memorie și – iată! o memorie încă vie, plină de amănunte marcate liric: „Homo sapiens – / străbătând universul / fără oprire„. Poate și de aici alegerea de a scrie un jurnal în manieră niponă. O prea mare delicatețe a sufletului nu putea alege altfel să spună un adevăr. Deosebita grijă artistică a haijinului dă valoare operei, și, mai ales, dă concretețe așa cum se potrivește acestui tip de literatură. Puse în capitole cu titlu, ne gândim la o ierarhizare clară a faptelor evocate, scoase din sertărașele minții cu eticheta timp trecut, dar regăsite la senectute sub o altă aură, lipsite de nervul tinereții, dar „curate”, lipsite de prejudecată, „îndatoriri” sau chiar de grija că ar deranja pe cineva. Aceasta e utilitatea memoriilor; să spună adevărul! – „Satul părăsit – / prin casele oamenilor / pânze de paing„.
Haikuurile sunt deosebite, cuprind în ele însele o viață, un concret, și cele mai multe par desprinse dintr-un univers al feeriei, etalând un mister aparte, adăpat de la inimă, cu sensibilitate și gravat de un subiectivism patetic, dar și plin de umor. Obiectivitatea imagistică cerută de haibun se conturează odată cu harta istoriografică – timp și personalități recunoscute – elemente concrete biografice de autor și consecvența de a stărui în sinceritate și autenticism. Țareuca a căpătat deja noi valențe „istorice”, a devenit, astfel, un personaj simbolic ca Humuleștii lui Creangă sau ca Hulubul lui Demostene Botez (memorialistul, dacă tot l-am amintit) ori Pererita lui Grigore Vieru dinspre care se simte pasiunea puternică pentru frumusețea limbii române și admirația pentru poporul său și pentru țarina străbună și pentru satul natal pe care poetul, eseistul și memorialistul Ion Cuzuioc le-a împărtășit cu acesta, cu încântare: „Eternitate – / pe un ou încondeiat / chipul mamei„.

Andreea MAFTEI, filolog, critic literar, scriitoare
Iași, ianuarie 2022