Plajă

Toată arsura aceea a vieții
dusă de val

spartă în minuscule cioburi;

fac punte, la răsărit, reinventez,

printre degete,

mişcarea nisipului…

sărutul fierbinte al cerului

şi ochii lui, încă,

sub geana somnului.

Ce dulce lentoarea 

trecută prin inel,

poveste cuibărită în scoică, 

cum un recif. Cai albi

întind aripile

sub pleoapele ei, 

galop în părul aprins de soare

şi vânt. În avânt. 

Tălpile-şi strigă foamea şi setea.

Doar lor, 

semne oglindite în mare.

Vene încordate din graba

unui timp 

azuriu 

pulsează

lumea ştiută-n adânc.

A desfătare.
A.M. (Iulie 2017)
http://qpoem.com/desfatare/
Foto: Andreea Maftei

Anonimă

Cititori flămânziți de idei, nu se mai sătură,
devorează literă cu literă, îngurgitează după putința lor.
Greu.
Sensurile sunt scorțoase,
nu alunecă pe făgaşul admis de poet.
Varsă erate. Din aproape-n aproape. Poezia continuă.
Deşi nici ei nu îi mai simt gustul adevărat.
Scuipă „balast”, printre dinții redundanței –
poetic.
Semnătura de final este lizibilă,
preț de trei lecturi, apoi vânzătorul îmi înapoiază
o anonimă.

Rătăcire

Străină. Orașul nu-i de-aici. Mama nu e de-aici.

Frații sunt alții, te înconjoară cu ură.
Orașul, pustiu. Unde îți pui piciorul sună. Sub talpă se zbate dorul.

Pământul afânat de ploi arată rătăcirea urbană. Ploi de lumină.
Becuri peste tot. Dezvelesc. Pământul afânat superficial
precum un zâmbet aruncat peste umăr.

Şi iar străină. Un tată îți spune să fugi.
Fugi.
Pământul te va înghiți în curând.
Dar urma…urma ți-e sădită bine.

Cât, Doamne?

Sub cer

cu inima
sufocată,
prin negură încleind
sânge
la răsărit, Doamne, mă-nalț!

Mă-apropii de oasele tale
sfărmate,
în spicul de grâu,
în vița de vie
şi-n apele reci.
Când mi-e sete,
cât mă adapi?
Când mi-e foame,
cât mă hrăneşti?
din potopul ce arde,

arde seninul
prins între vene
crestând
orizontul
în umbre.

A.M. (aprilie 2017)

Reverie

Mă pregătesc să strig…

să pun pe umeri
haina din colț,
gata să fie purtată.
Cu mândrie.
Din cel mai bun material. Ziua mea.

Alături, pantofii.
Îmi spune păsul
iubirea mea. Sunt dați cu cremă.
Din câte alte responsabilități.
Cuget la asta.

Pe ale mele le ştie
careva?

Cobor, uşa electrică se deschide,
ușor.
Un bună ziua fugar. Şi eu…
Mașina plină de praf,
deși
ieri seară a spălat-o
el, cu
responsabilitate.
Nu-i nimic, zic.
Plouă.

La școală, nori negri se strâng deasupra.
Se bat cap în cap. Bufnesc.
Mașina mea, lună…

roțile şi pantofii au aerul unei zile
scăldate-n mocirlă. Însă,
pe masă trei diplome.

Picii şi căldura din privirile lor
mă bine dispun.
Iau din colț haina,
toate revin la normal. Pantofii curați,
roțile.
În mișcare. Abia acum existența mea urcă
scările. Fără lift.

– Mamăăă, te iubim!
La uşă, cugetările mele prind contur.
Două inimi bat, bat, bat… A treia abia mai pâlpâie

sub respirația tot mai grea,
brusc,
cerul senin îşi alungă norii

de-a valma.

Cântec la primele ore

În lapte,
dogoarea pulsului,

spuma cerului în seninul lor

care ne surprinde cu îmbrățişări
ce potrivesc

căldura soarelui,

rostul pietrelor

şi roua celor mai verzi dimineți.
Lumina, refren

al cuvintelor moi.

Delicate, grăbite, mult prea grăbite,

caută

miezul unei noi provocări.

Tot mamă şi eu. În laptele seninului meu.

A.M. (mai 2017)