​O nimfă cenuşie, cu bust dezgolit,

vorbeşte singură, ciupind

din când în când,

câte o boabă 

din roua dimineții.

Cântă alene, în ritmul apei,

lovită în arcuşu-i rece

de coada unui peşte-lin.

Îsi proclamă singurătatea, 

ce o săgetează până în ficat.

Aerul tânăr al dimineții 

îi mai este, în tăria-i,

singura senzație,

pe care o mai are

de îmbrățişare.

Iar cerul o-nveleşte suav.

Ea,

părtaşa-mperecherii pe viață,

îşi plânge 

nevoia de iubire,

căci, cu tristețe,

nu-o poate împlini.

Lumea-i bolnavă de 

singurătate…

Câtă durere cântă nimfa,

femelă singură, dorită de iubire.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s