În ochiul închis

se zbate irisul cu stăruință.

Cu mâna întinsă precum un cerșetor,

îşi cere iertare că s-a pitit, sfidător, 

sub pleoapa vremii,

sătul să vadă, printre gene frânte,

Luntrea ce se depărtează de la mal.
Doi luntrași, 

unul mai aplecat decât celălalt,

trec vadul spre adânc, în delir.
Doar ropotul apei se mai aude surd.

Tăcerea şi-a înfipt colții în corzile vocale,

vrând să purifice, printr-un gest ancestral,

tipare şi prejudecăți ale trăirii.
La capăt de tablou,

în clocotul de sânge-al celor doi,

iridescente rotocoale de lumină

renasc iubirea pură ce s-a scurs

din ochiul larg deschis,

barca iluziilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s