Eu

PROZOPOEMUL VIEȚII MELE
I.

Când m-am născut, prima dată am plâns cu înverşunare. Am fost lovită din primele secunde ale vieții. E normal? Da. Viața îmi  dădea o palmă spre folosul ei, respiram după 10 luni de conlocuire cu mama. Eram toata un miros al inimii ei. Trebuia să trăiesc! a cărat tărgi sus-jos pentru asta.

Eram lividă şi miroseam a mamă obosită chiar de atunci; a lapte şi a piele de bebeluş.
II.

Confuză, stăteam şi priveam pe tavan, gângurind a linişte. Mă priveau, curioase, două perechi de ochi mici şi alte două mai mari. Mă înveleam cu respirația lor, trăgând-o în plămânii mei sensibili. Mă strigau Andre, răspundeam printr-un gest involuntar, ca la orice sunet gălăgios.

III.

La vârsta de un an am învățat să merg drept în viață. Primii mei paşi întru devenire…doream să îmi urmez calea proprie şi am învățat să îmi folosesc corpul, să mă descopăr, să fiu eu.
IV.

La trei ani, mergeam la gradiniță dusă de mânuță cu forța. Nimic nu-mi era pe plac, nici despărțirea de mirosul acela de mamă, care, încă, mă bântuie, nu-mi era o plăcere. Voiam să fiu doar cu ea, să îmi împletească cozi şi să mă mângâie pe lungimea degetelor mici, la plimbare. Frații erau acolo şi ei. Împărțeam fericirea.
V.

În prima zi de şcoala eram debusolată rău. Mă obligau să redau în scris ce mi se dicta. Clişee. Voiam să gândesc singură, dar eram articulată cu note proaste pentru asta. Tot ce îmi plăcea era să mă joc cu ai mei, făceam şcoală acasă. Ei erau elevii, eu puteam să spun ce mi se părea corect. 

Şi tot universul acela familial mi-a bifat până şi viitorul.
VI.

La gimnaziu, eram atât de rebelă, încât diriga îmi scotea ochii să vadă dacă am rimel. Nu vedea peste asta. Aveam rotocoale de vise în gene, abia le puteam dezlipi eu. 

Îmi plăcea să citesc. 

Primul concurs de literatură îmi devenise hotar de ambiție la poarta sufletului. Au urmat şi altele, pe lângă olimpiade – un premiul I la „Tinere condeie”… şi eu la TV, de mărțișor…

Bucuria cărților citite îşi făcea casă bună cu mine…

Iar mate, nu-mi plăcea defel, era un exod al creierului meu pane, cifre pane.
VII.

La liceu, altă poveste. Realitatea devenise reală de-a dreptul. Cu stângul în dreptul sau dreptul în cel stâng, mă rog, de ruşine, literele s-au amestecat cu cifrele şi segmentele geometrice. Un adevărat cocteil. Aş fi spânzurat ruşinea în băț, de ruşinoasă ce eram; 

La mate aveam un prof. Simpatic. De la Andreea, 4, am ajuns la olimpiadă…(în clasa aX-a). Se pare că e bună şi ruşinea la ceva…De profesor excelent, nici nu mai amintesc, este evident şi chiar eficient.

Româna mergea pe același făgaş: cercuri de lectură, caiete de poezii, o minune de profă făcea minuni şi cu mine, e drept, cu o mare plăcere (cu un orgoliu imens, dar fericirea că eram lăsată să gândesc singură, să mă şi exprim eu, nu îl egala).
VIII.

Cu Bacu’ luat, eram mai ceva decât Kate Winslet în brațe la DiCaprio. Înotam în ape de gheață, într-un ocean numit Litere. Totul luase o altă turnură. Eu, cea matură, îmi legasem viitorul de coperțile unei cărți pe care, în viață, o voi citi şi reciti. Se pare că nu mă deranjează. 
Cam gălăgioasă noua etapă şi destul de aglomerată. Am cunoscut, astfel, oameni noi, oameni frumoşi, respiram aceeaşi pasiune prin toți porii. Îi mai scuturam pe la vreo petrecere, ca fetele.
Prin anul trei, dragostea mi-a pus capac şi de bine ce l-a pus, m-am legat şi eu la cap (cu pansament răcoritor pentru inimă). Devenisem doamna M. Lucram în ture. Cursuri, soție, cărți şi iubire. Un melanj perfect.
IX.

După licență, a urmat, imediat, titularizarea pe post. O mare aventură. Învățam acum geografie, de-mi săreau capacele (de fapt, maşinii, căci nu avea amortizoare). Eu, plină de cărți, făceam naveta…până ce iarna mi-a intrat în şosete. 
Am decis că e cazul de ceva mai cald şi L-am pus, aşadar, la căldură. Pe bebe unu’…
X.

…o mândrie de fată blondă, cu ochi ca marea cea limpede. Frumusețea era acum desprinsă din poveşti cu zâne, iar iubirea prindea un nou contur. Era cu cârlionți dintr-aceia de nu le mai puteai opri creşterea, îşi aveau rădăcina într-un suflet de mamă. 
XI.

Cu pielea e altceva (am mai vorbit).

Am îmbrăcat-o corect abia la al doilea bebe. Băiatul mamei dulce şi frumos, ca o rază de soare, încă e la sânul meu. 

Brațele mi-s pline de iubire şi sunt atât de iubită şi eu!

O lipeală potrivită de piele şi suflet, în bătăile unei inimi gigant.

X.

Un cer spumos, mereu senin, e deasupra noastră. Sunt înconjurată de albastru-sidef, iar eu sunt unică. Mi-o spune iubitul meu, într-o îmbrățişare lungă, pecetluind iubirea-i cu o sărutare.

Însă eu, eu am devenit noi, iar noi suntem ceea ce îmi trebuie. Nimic nu îmi lipseşte. 

Poate doar ceva inspirație, dimineața la cafea sau, mai bine, în miez de noapte…
Simt că mai am multe de oferit, acum când împlinirea e la noi, acasă. 

Țin să îmi revărs inima şi pe foi, mă face fericită  teribil.