​Urc spre mormântul bunicii,
să aprind lumină
la căpătâiul amintirilor dragi.

Acolo,
în acel loc aglomerat de negru,
mi-a fost frică încă din copilărie,
deşi bunica mă ducea cu evlavie,
ca să îşi plângă lacrimile îngropate de câteva ori bune.

Plângeam dintr-o teamă teribilă,
nu ştiu cum să explic…
acea zi…
în care durerea mă încolțea pe sub rinichi,
îmi întorcea ficatul pe toate părțile,
mă amețea dimpreună cu mirosul de tămâie şi cadavru îmbălsămat,

stăteau înșirate,
ca la o întrunire,
unul lângă celălalt.

Bunica, buna mea cea dragă,
era roz în obraji,
precum viața ei cea din urmă.

Stătea în capăt de linie şi părea că predică
(la ceasul în  care băteau ultimele minute terestre),
cu blândețea-i caracteristică, desigur.

Căuta să îi îndrume pe cei cu ochii închişi
spre lumină.

Am ținut-o de mână,
era rece, semn că tot ce spunea
avea un miez moale de adevăr,
sincer şi pătrunzător.

Vorbea.

Deşi Tăcerea i-a atins limba,
ascunsă în tăria cuvintelor solemne,
vorbea.

Vorbea cu mâinile împreunate,
încă frământând emoțiile,
aruncate, apoi, către cei plânşi.

Am dus-o, tot în tăcere, la groapă.
Nimeni nu mai plângea.
Doar eu rumegam, surd,
vorbele tăioase ale bunicii,
când umerii mă afundau
în pământul tare, pietros.

Căram pe ei toată dragostea anilor
în care buna trăia.

Acum, mă îngropau amintirile,
în lut,
odată cu durerea.

La groapă…ea era toată un roz,
fericită că putea predica
şi într-o lume mai bună.

Eu, galbenă,
scrijeleam cu unghiile
în palmele strânse avid,
să țin timpul în loc.

Un potop de lacrimi îmi strivea pomeții
şi bărbia afundată în piept.
Voiam să îmi strivească, mai degrabă,
vederea,

coborârea în locul acela strâmt
să nu îmi strivească viața
(oricum era a ei).

Eu, lividă, plânsă,
ea, trandafirie şi fericită.

Clătinând, mă țineam de pământul afânat
de lângă gura care înghițea carnea cea roz,
lovită acum de sunetele stridente ale cuielor
bătute de gropari nemiloși.

Căzusem
cu sufletul lipit de o coroană de flori
pe care scria cu majuscule
„NU TE VOM UITA NICIODATĂ, BUNICĂ DRAGĂ!
AI TĂI NEPOȚI ŞI STRĂNEPOȚI”…

Ud şi acum pământul trist,
bolovănos,
de la timpul ce, iute,
a suflat peste noi.

La căpătâiul bunicii,
încă arde lumina blândeții
şi a bunătății care naşte amintiri.

Au mai venit unii să o vadă,
să îi răscolească sufletul
în mod ciudat,
după o rugăciune
spusă pe grabă.
Alții i-au pomenit numele

în treacăt.

Dar cu mine,
îşi odihneşte oasele bătrâne
sub liniştea mult dorită.

În fumul amintirilor arse,
t a c,
îmbrățisând
crucea ei rece de piatră,
cu miros de cozonac şi cireşe amare.

Şi câtă iubire adie de dincolo…

16. nov. 2016, A.M.

3 gânduri despre “Răscolire

  1. ”Urc spre mormântul bunicii,” – este, în acest vers, un adevăr mai profund decît la prima ”vedere”: chiar dacă cimitirul ar fi într-o vale (de obicei cimitirele sunt pe dealuri), spre ”mormîntul bunicii” urcăm, spiritual, totdeauna.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns către vasilegogea Anulează răspunsul