​O nimfă cenuşie, cu bust dezgolit,

vorbeşte singură, ciupind, în timp rotit,

câte o boabă din roua de pe sine.
Cântă alene, în ritmul apei,

lovită, în arcuşu-i rece,

de coada unui peşte-lin.
Îsi cântă singurătatea

(care o săgetează până în stomac)

în aerul tânăr al dimineții,
singura senzație pe care o mai are

de îmbrățişare,

când cerul o-nveleşte suav.
Ea,

părtaşa împerecherii pe viață,

îşi plânge, trist, nevoia 

unui zbor de doi.

 

„Lumea-i bolnavă de  singurătate…”
proclamă nimfa, în etate,

zdrobind durerea grea din voce

de  creanga cea mai goală.

Anunțuri

Un gând despre “Singurătate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s