O beție a durerii se resimte în oase amorțite –
prelungire a unui timp nefiresc de sensibil,
după fiecare rază de soare aruncată neglijent
printr-un corp de sticla opacă.

Ahtiat după o nouă licoare,
se ridică lent, întinzându-și pielea lividă
peste nevoia de a doua zi, încremenită în stomac.

Toate dispar, rând pe rând, prin durerea surdă
a vieții din pâinea mucegăită,
rămășițe dintr-un sertar al uitării nebune.

Cu răgaz ne spălam şi noi de putreziciunea
ereditară
si o servim la începutul unei noi plăceri,
cu o poftă stropită din plin cu sudoare.

Sunt ani de când o mâncam aşa,
strânsă în colțuri cu igrasie şi vizitatori nepoftiți,
firimitură cu firimitură şi osteneală cu osteneală.

Păcate adunate de un ieri şi aruncate în
nepăsarea unei zile noi – oasele
vor plânge iar, flămânzite,
în noaptea osândită pe cearșafuri albe,
mototolită de insomnii ce mănâncă, în fapt,
măduva pâinii de mâine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s