Sub cer

cu inima
sufocată,
prin negură încleind
sânge
la răsărit, Doamne, mă-nalț!

Mă-apropii de oasele tale
sfărmate,
în spicul de grâu,
în vița de vie
şi-n apele reci.
Când mi-e sete,
cât mă adapi?
Când mi-e foame,
cât mă hrăneşti?
din potopul ce arde,

arde seninul
prins între vene
crestând
orizontul
în umbre.

A.M. (aprilie 2017)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s