Lui Dumitru Velea (La aniversare)

Omului de suflu solar

Poetul
scoate lumina dintr-un mănunchi

de gând. La masă,

Platon / împarte, pe jumătatea
pietrei fiece fel,

cum orice tăiş

îşi alege
profunzimea de rană.

Coase /apoi / fir cu fir,

priceput, artei

a şasea

pânza de in.

(A.M) 29. Ianuarie. 2018

Reclame

Premiul al III-lea, Literaturitate.ro, Konku 2017

Cadran

Andreea Maftei

Nu-mi răstigni vocea de umbra ta…
Mă prefac că mi-e bine, cum roata se învârtește
neîncetat… douăsprezece fațete, cu alte
douăsprezece măști. Sub fald, lumina bate mai
slab, îți conturează
umbra,
un atelaj aproape ciudat.
Nu știam că
aerul prinde culoare după trebuința sufletului.
Oul e ou. Culoarea sa nu e albul,
oricum,
am văzut mereu perfecțiunea într-însul.
Şi-atât mi-am lungit sufletul, să pot picta
cerul cald.

Aş înălța zmeie,
să îmi ridice, de umeri, visul
şi aş continua…în toată înălțimea sufletului.
Nu înspre a discerne. Doar pentru un simplu respir.
Mi-aş lăsa drept răsplată ochii.
*
Ca să îmi port fruntea înaltă, ochii mi-i țin
închiși
ca nişte sfere calde.

Tăcerea ta îmi rostește poemul.
Apoi vocea gravă: „Nu! E ceva mai mult.”
O singură vocală va aglomera ziua,
şi alte douăzeci şi patru de ceasuri…
Îmi iau visul…tac.
*
Afară ninge.
S-a așternut pe cearșaf. Pe ochii mei,
Din mașină, luna îşi pierde conturul.
De ce-aş pleca? Toate gândurile
mă strigă. Le scrijelesc sunetul.
Răsturnat.

Pe celălalt birou, un Balzac,
Zola,
apoi Dostoievski. Între alte sunete.
Sângele șuieră.
Cum era desenul Micului prinț?
––––––––––––––
Patru laturi ale cutiei reformează
ideea unei cugetări. Cap ori pajură?

De la primul semafor, până la ultimul tramvai
omis,
acul demarează viața-n viteză.
Atât de mică să fie această planetă?
*
Îmi răstignești vocea de un copac.
Viața,
de umbra sa, îmi leagănă timpul –

fir invizibil. La rădăcină.
tâmplele mele se varsă calde,
prin palma ta.

Számlap (Cadran, în traducere de F. Attila Balázs)

ANDREEA MAFTEI

Ne feszítsd hangomat az árnyékodra!

Úgy teszek, mintha jól lennék, ahogy a kerék forog

szüntelenül … tizenkét arc,

tizenkét maszkkal. A hajtás alatt a fény megtörik

körülrajzolja alakod

furcsa heveder.

Nem tudtam, hogy

a levegő átveszi a lélek színét.

A tojás az tojás. A színe nem fehér,

mégis

mindig a tökéletességet láttam benne.

Ráhangoltam a lelkemet, hogy letudjam festeni

a meleg eget.

Sárkányokat eregetnék,

hogy felemeljék álmomat,

és folytatnám … a lélek magasságában.

Nem azért hogy kitűnjek. Csak egy egyszerű lélegzetért.

A szememet adnám kárpótlásként.

*

Hogy magasan hordjam homlokom

szememet behunyva tartom

mint a meleg gömböket.

A te csended a versemet mondja.

Aztán a komoly hang: “Nem, ez egy kicsit több.”

Egyetlen hang befogja tölteni a napot,

és további huszonnégy óra …

Elveszi álmomat … elhallgatok.

*

Kint havazik.

Az ágyra. A szememre,

Az autóból a hold elveszíti körvonalát.

Miért mennék el? Minden gondolat

hív. Lejegyzem a hangokat.

Felborulok.

A másik asztalon Balzac,

Zola

és Dosztojevszkij. Más hangok között.

A vér fütyül.

Milyen volt a kis herceg rajza?

—————————————–

A doboz négy oldala újra fogalmazza

a gondolat gondolatát. Fej vagy írás?

Az első közlekedési lámpától az utolsó villamosig

elhagyható,

a tű gyorsan halad.

Ilyen kicsi ez a bolygó?

*

Egy fára feszíted árnyékomat.

A hangot,

az árnyékodra, az időmet ringatja –

láthatatlan szál. A gyökérben.

Halántékom forrón ömlik,

tenyeredbe.

(Balázs F. Attila fordítása)

Prietenia

Dincolo de retină

Spre bucuria unei prietenii 
nemăsurate de timp, 
ne odihnim fiecare clipă 
viețuirii.
Creştem şi descreştem, 
apoi,
rod demn. Ne cunoaştem prea bine.

Ce rost să mai aibă nepotrivitul cer?

Să măsurăm doar puterea dintr-un haiku, 
cu toată emoția firii.

Vom fi eterni.

A voastră, A. M.

27545483_331576714003235_553385401720188252_n Foto: Emanuel Crăciun

vârfuri de arbori
alungite spre lună –
linişte(a)-n iarbă (Haiku, Andreea Maftei)

pod peste apă –
prinse într-o strânsoare
două mâini drepte (Haiku, Dana Ene)

stâncă în soare –
dincolo de furtună
zâmbetul clipei (Haiku, Gabi Beldie)

prietenia –
spre creasta montană
doar aer tare (Haiku, Andreea Maftei)

în umbra lunii
chimonoul gheișei –
pașii aproape (Haiku, Viorica Iliescu)

Haikuuri publicate în grupul Dincolo de retină la tematica Prietenia, tematică propusă în grup de haijina Andreea Maftei, 3 februarie 2018.

Vezi articol original

Pe şapte coline

Copilul zburdă desculț,
se loveşte, cade, ştie să se ridice,
deşi varsă lacrimi ce inundă câmpii,
are aerul că toată lumina este a lui,
prinsă în fiecare răsucire de păr
La apus,
numără vise, le ascunde rapid,
cu fiecare surâs dezvelit,
lumea pare mai mare.
Topește ritmic zări de ninsori şi
leagănă luna între gene.
Încoronat cu ziua de mâine,
copacul bătrân, la dreapta lui
spune povestea celor
şapte coline.

A.M. (Septembrie 2017)

Circular

Circular

La degetul mic, toată mișcarea aceea –
furtună.
Sângele ei reînnodat, pe inelar,
bătăile luminoase din pântec
revărsate sub coastele albe,
de fildeş.
Pieptul femeii. La o aruncătură.
Zvâcnește cum calcă pe vârfuri.
Încurcă şi descurcă ploi reci şi repezi.
Ori râuri, râuri. Clădeşte
pe coapse ferme. Toate frânghiile
strângând tumultul
cu tot pământul scuturat
peste umăr.

La temelie. Luna frământă.

Universul începe să mişte.
Îl leagănă. Sub gene. Îl colindă. Îi dă
propriul nume.

Sărută văi şi cheamă vântul,
când sânii săi mocnesc, neîncetat,
de umplu norii. Răstoarnă gânduri.
Şi ea lumină. /Lumina grea.

Poate să tacă. Poate să frângă.

Poate s-adape. Poate să strângă.

Poate să urce. Poate să plângă.

Poate să nască. Poate să frigă.

Poate cărări. Poate adâncuri.

Pământul tot roteşte orb,
sapă pustiuri, curge-n mări,
şi ea, doar cântă.

A.M. („Parnas XXI”)

Povestea sânului ruşinat

Spuneți voi,

gura dulce de lapte nu-i aşteptare/
prima înamorare serioasă, la vârstă fragedă,
când minte nu-i, decât o zbatere delicată
de aripi şi de gângurit, în abandon?

Spuneți voi,

lumina din ochii săi, copți de îngrijorare, nu-i prima trăsnaie pusă pe foc şi uitată
sub duş/doar baie de soare şi țopăituri
pe un picior, şi cât de caldă?

Spuneți voi,

pielea ei dantelată, parfum pe limba mielului fraged şi tânguitor, nu-i blânda tăcere din Univers, însiropată cu miere din cele mai
sfinte flori – sânii ei?

Spuneți voi,

nu-i legea plăcerii privitul acela duios, încrustat în anii ei, în gândul ei, în somnul ei, în tot al ei, dat cu încredere, fără vreo plată să-ntoarcă curat un zâmbet zeiesc.

Vocea ei. În culori.

Viața-n secunde-mpărțită şi-n respirații pe minut, pe sânii ei /muşcaţi de spasme, plini cu nectar strâns din senin,
sub geană, plumb, /fără de timp şi anotimp şi fără boli. Nu?

Spuneți voi!…